Perpetua (185-211)

   Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică lăsată de Sfînta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina - Africa - mişcarea fanaticilor contra creştinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin).

   A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită şi bine educată, căci în afară de limba latină vorbea şi scria greceşte, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, avînd un copil mic pe care îl alăpta, avînd tată un păgîn fanatic şi mamă pe jumătate creştină şi doi fraţi, unul catehumen, şi altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feţei. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creştin.

   Alaturi de ea au fost arestati si alti catehumeni: Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus si Felicitas, sclava Sfintei Perpetua,insarcinata in momentul arestarii sale, care a nascut o fetita cu putin inaintea mortii sale martirice, precum si catehetul Saturus. Autorităţile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei şi pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închişi într-o temniţă întunecoasă şi oribilă, probabil lîngă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bîrsa.

   Vibia Perpetua, si-a scris în închisoare jurnalul cu faptele petrecute în timpul arestului, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute; ea a continuat să îşi aştearnă în scris însemnările până în ajunul zilei în care au avut loc torturile de pe urmă. "Am fost aruncaţi în temniţă - scria Perpetua - şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi".
   Comunitatea creştină din Cartagina, prin diaconii Tertius şi Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obţinînd pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situaţiei creştinilor închişi. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creştinism, pe mama şi pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele şi prietenii, încît, putînd alăpta copilul, i s-a părut închisoarea "ca un palat". De la arestare şi pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpînită de credinţa puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea şi cu ceilalţi martiri, şi de dorinţa neclintită de a deveni martiră, luptîndu-se în sine cu dragostea de mamă, faţă de copilul pe care îl alăpta şi de părinţii ei, care nu înţelegeau noua credinţă creştină şi nu se bucurau de martiriul ei.Perpetua avea un copil încă în faşă. Tatăl ei, care nu era creştin, venea zilnic şi o implora să renunţe la "rătăcirea" ei, se târa în genunchi înaintea ei, îi amintea datoriile faţă de făptura plăpândă ce avea să rămână fără mamă. Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt pentru a se reîntoarce în familia ei. Dar Perpetua, stăpânindu-şi cu greu plânsul, repeta: "Nu pot, sunt creştină".
   Felicitas aştepta si ea să devină mamă şi se ruga lui Dumnezeu ca ceasul naşterii să vină cât mai curând, ca nu cumva să fie despărţită de tovarăşii ei de suferinţă şi de martiriu. Într-adevăr, copilul s-a născut cu două zile înainte de data fixată pentru intrarea în arenă - a fost o naştere dureroasă care a făcut-o pe Felicitas să sufere şi să plângă mult. Un soldat, în dispreţ, îi aruncă aceste cuvinte: "Ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?" Plină de credinţă şi demnitate, Felicitas îi răspunde: "Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Cristos va suferi pentru mine!"

   În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfăţişat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins şi a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut şezînd pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtăşanie.
   După cîteva zile, Perpetua şi cei dimpreună cu ea au fost duşi în forul din Cartagina, spre a fi judecaţi de procuratorul Hilarianus. Cu toţii au refuzat să abjure credinţa creştină, spre marea indignare şi iritare a păgînilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminţilor pline de lacrimile tatălui său. La sfîrşitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind daţi fiarelor sălbatice în ziua de naştere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de şapte martie anul 203.
   În aşteptarea pedepsei, martirii sînt duşi din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lîngă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel şi vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urît la înfăţişare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcîiul.
   Catehetul Saturus a avut şi el o viziune. Se făcea că martirii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alţi martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arşi de vii în prigoană, şi pe Ţuintus, care a murit în închisoare. Au întîlnit pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi între ei şi stăteau despărţiţi şi trişti, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul şi să se împace.
   Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiţii foarte grele, o fetiţă, pe care a luat-o s-o crească o soră creştină. Astfel, a putut să sufere şi ea martiriul împreună cu ceilalţi, căci justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.
   În ajunul pătimirii, pe cînd martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strîns păgînii, curioşi să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicîndu-le: "Nu vă este de ajuns ziua de mîine? Azi prieteni, mîine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii". Auzind acestea, păgînii s-au retras înfricoşaţi, iar mulţi au crezut în Hristos.
   A doua zi, martirii, două femei şi trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înţesat de lume.
   În timpul pătimirii, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o muşcătură mare din care curgea din abundenţă sîngele şi păgînii în delir strigînd: "Mîntuit, spălat; mîntuit, spălat", ca unul care primise botezul sîngelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget şi, înmuindu-l în sîngele rănii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sîngelui său". După atacul fiarelor, martirii au fost duşi în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzînd ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gît mîna lui tremurătoare.
   Amintirile şi însemnările scrise ale Perpetuei au fost adunate într-o carte cu titlul "Passio Perpetuae et Felicitatis", "Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei", carte completată apoi de o altă mână, probabil de Tertulian (155-220).Prospeţimea acestor pagini a trezit admiraţie şi înflăcărare în sufletele a zeci de generaţii de cititori. Mare parte din întâmplările istorisite sunt privite din interior, prin ochiul atent şi delicat al unei femei deosebite, care observă multe amănunte ce ar fi putut fi trecute cu vederea de un observator din afară. Istorisirea vie şi într-o formă aleasă a Perpetuei, istorisire scrisă la cererea celor cu care se afla în închisoare, rămâne o mărturie luminoasă şi înălţătoare a credinţei şi a dragostei lor faţă de Cristos Mântuitorul.

* * *
   Cuvântul Perpetua este forma feminină a adjectivului perpetuus=neîncetat, care durează totdeauna; desigur, a fost luat ca prenume pentru a exprima dorinţa părinţilor ca fiica lor să rămână totdeauna cu ei, să le fie totdeauna fericită.

   Felicitas=fericire, la vechii romani era numele unei zeiţe, a fecundităţii şi a fericirii. Ulterior a devenit un prenume obişnuit dat fetiţelor care erau considerate că aduc bucurie părinţilor, familiei.

   Istoria mişcătoare a Sfintelor Perpetua şi Felicitas a făcut cunoscute aceste două nume, care astăzi însă nu mai sunt folosite decât foarte rar; ele rămân totuşi o expresie limpede a aceea ce Dumnezeu ne oferă tuturor: Fericirea Perpetuă.

Bibliografie:
www.profamilia.ro
www.crestinortodox.ro
paginiortodoxe.tripod.com