Sfântul Ignaţiu de Antiohia (30-117),
numit şi Teoforul (Teoforos = purtător de Dumnezeu),  a fost al treilea Episcop de Antiohia, deşi nu a fost la şcoala Sf. Ioan Evanghelistul cum cred unii scriitori bisericeşti.
   Oraşul Antiohia, astăzi, Antalia, în Turcia, era al treilea oraş mare al vastului Imperiu Roman, fiind capitala provinciei Siria. Credinţa creştină a fost predicată în acest oraş de către creştinii care au părăsit Ierusalimul din cauza prigoanei pornite împotriva lor cu prilejul judecării şi omorârii lui Ştefan. Spre deosebire de alte localităţi, unde Evanghelia era vestită numai către evrei, în Antiohia au fost primiţi în sânul Bisericii şi oameni de alte naţionalităţi şi religii, îndeosebi greci. S-a format astfel o comunitate creştină puternică, al cărei prim episcop a fost chiar Sfântul Apostol Petru.
   După ce marele apostol a plecat spre Roma, capitala Imperiului, pe scaunul episcopal a rămas pentru un scurt interval episcopul Evodiu, şi apoi, în fruntea înfloritoarei comunităţi din Antiohia a fost ales Ignaţiu Teoforul, purtătorul de Dumnezeu, cum îi plăcea lui să se numească. Nu se cunoaşte nimic despre copilăria lui, despre modul cum a devenit creştin şi episcop, dar felul în care a întâmpinat moartea ne descoperă un suflet plin de credinţă şi dragoste faţă de Cristos Mântuitorul.
   Pe vremea împăratului Traian (98-117), în părţile de Răsărit ale Imperiului s-a pornit o acţiune de prigonire a creştinilor, îndeosebi împotriva celor din marile centre. Printre primii care au fost prinşi s-a numărat şi episcopul de Antiohia; el a fost condamnat „ad bestias", urmând să fie dus la Roma şi aruncat înaintea fiarelor sălbatice, în circul principal, cu prilejul sărbătoririi victoriilor împăratului. Călătorind de la Antiohia la Roma, sub escortă militară, Ignaţiu a scris şapte scrisori, adresate bisericilor mai însemnate din regiunea pe unde avea să treacă, Sfântului Policarp, episcopul de Smirna, şi Bisericii din Roma. Aceste scrisori, păstrate cu grijă de bisericile respective şi adesea citite la sfintele slujbe împreună cu scrisorile apostolice, ne dezvăluie strălucirea unui suflet extraordinar. Cuvintele sale calde, exprimând iubirea lui faţă de Cristos şi faţă de Biserică, vor rămâne în amintirea tuturor generaţiilor viitoare. Acela care le scrie este un mistic şi un episcop, adică un om care întruchipează prerogativele autorităţii şi carismele spiritului, elemente ce se împletesc armonios în chemarea la unitatea vizibilă a Bisericii.
   Nici un părinte al Bisericii nu a exprimat cu intensitatea lui Ignaţiu dorinţa arzătoare după unirea cu Cristos şi după viaţa în El. În realitate, în Ignaţiu se întrepătrund două "curente" spirituale: acela al lui Paul, orientat întru totul spre unirea cu Cristos, şi cel al lui Ioan, concentrat asupra vieţii în El. La rândul lor, aceste curente se unesc în imitarea lui Cristos, de mai multe ori proclamat de Ignaţiu drept "Dumnezeul meu" sau "al nostru". Mulţi îi propuneau să intervină pentru anularea pedepsei capitale; pentru acest motiv, in ultimele lui scrisori, îndeosebi cea către creştinii din Roma, Ignaţiu îi imploră pe creştinii din Roma să nu împiedice martiriul său, pentru că este nerăbdător să se "unească cu Isus Cristos".
   „Eu scriu tuturor Bisericilor şi tuturor le aduc la cunoştinţă că voi muri cu bucurie pentru Dumnezeu, aşa încât voi să nu-mi puneţi piedici. Vă rog din suflet să nu arătaţi faţă de mine o bunăvoinţă necugetată. Lăsaţi-mă să fiu hrana fiarelor, prin care să pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor voi fi măcinat, ca să pot deveni pâinea curată a lui Cristos. Rugaţi-vă pentru mine lui Cristos, ca, prin aceste instrumente, să fiu schimbat în ostie jertfită lui Dumnezeu... Mult mai de folos îmi este să mor în Isus Cristos, decât să stăpânesc întreg pământul. Îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a înviat. Aproape este pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă opriţi să ajung la viaţă, oprindu-mă ca eu să mor; pe mine, care doresc să fiu al lui Dumnezeu, nu mă extrădaţi lumii şi nici nu mă atrageţi de partea materiei... Principele întunericului vrea să mă răpească şi să-mi frângă avântul spre Dumnezeu. Nimeni dintre voi, care sunteţi prezenţi, să nu-l ajute; fiţi mai degrabă de partea mea şi a lui Dumnezeu. Să nu vorbiţi despre Isus Cristos, atâta vreme cât iubiţi lumea... Să nu fiţi invidioşi pe mine. Chiar dacă atunci când voi fi acolo vă voi ruga altfel, să nu mă credeţi, ci să daţi crezare celor ce vă scriu acum. Vă scriu fiind în viaţă, dar dorind să mor. Iubirea mea este răstignită şi în mine nu se mai află focul iubirii de materie, doar apa vie şi grăitoare, care-mi spune: «Vino la Tatăl». Nu după legea trupului v-am scris, ci după gândul lui Dumnezeu". (Din Scrisoarea către creştinii din Roma)
   Deşi Sfântul Ignaţiu ar fi voit să-şi afle mormântul în pântecele unei fiare sălbatice, pentru ca, după cum se exprimă într-o scrisoare, să nu facă nimănui greutăţi cu înmormântarea lui, totuşi, creştinii din Antiohia s-au îngrijit să obţină câteva dintre rămăşiţele lui pământeşti. Încă din antichitate, ei au arătat şi au venerat la marginea oraşului mormântul „Părintelui nostru Ignaţiu, purtătorul de Dumnezeu" şi, în ziua de 17 octombrie, cinsteau în fiecare an, cu solemnitate deosebită, amintirea morţii sale. Noul calendar a reţinut această dată în locul zilei de 1 februarie din calendarul vechi. Indiferent de data la care este comemorat, Sfântul Ignaţiu de Antiohia rămâne o flacără nestinsă în istoria Bisericii lui Cristos.

   Năzuinţa irezistibilă a lui Ignaţiu spre unirea cu Cristos pune bazele unei adevărate şi proprii "mistice a unităţii". Pentru Ignaţiu unitatea este înainte de toate o prerogativă a lui Dumnezeu, care, existând în trei Persoane, este Unul în unitate absolută. El repetă adesea că Dumnezeu este unitate şi că doar în Dumnezeu ea se găseşte în starea pură şi originară. Unitatea ce trebuie realizată pe acest pământ de către creştini nu este altceva decât o imitare, cât mai mult posibil conformă cu arhetipul divin.
   De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanţă. Acestea au fost traduse şi publicate în limba română de către preotul profesor universitar Dumitru Fecioru, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici.
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Efeseni
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Magnezieni
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Tralieni
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Romani
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Filadelfieni
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Smirneni
Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei
   Scrisorile către comunităţile din Efes, Magnesia, Tralles şi Roma le-a scris din Smirna, când era dus sub gardă spre Roma. Apoi, din Troa, a scris Bisericilor din Filadelfia şi Smirna, şi lui Policarp al Smirnei.

   In aceste 7 scrisori, Ignatius a fost preocupat mai ales sa combata invataturile mincinoase si sa intareasca autoritatea episcopului, ca punct central pentru unitatea bisericii. Se pare ca Ignatius avea de a face cu doua tipuri diferite de invatatura mincinoasa. Pe de o parte erau cei care negau viata fizica a lui Isus Hristos si se abtineau de la comuniune. Acesti oameni pareau sa gandeasca despre Isus ca despre o fiinta cereasca, fara nici un contact real cu situatiile concrete ale vieti omenesti si care era mai mult obiectul unei speculatii sincretiste (de combinatie a unor elemente religioase diverse). Pe de alta parte, existau niste tendinte iudaizante care transformau pe Hristos intr-un invatator din cadrul iudaismului. Nu era vorba de un iudaism tip fariseu, ci mai degraba de unul eseu, asemanator cu acela al sulurilor de la Marea Moarta, desi iudaizatorii de la Antiohia foloseau numele lui Isus Hristos si nu practicau circumcizia. Ei negau insa intruparea lui Dumnezeu in Isus Hristos. De aceea, Ignatius s-a opus cu violenta atat tendintei docetiste cat si celei iudaizante.
   Ignatius afirma contra docetistilor ca "Isus a fost cu adevarat din sirul neamului lui David, ca S-a nascut cu adevarat, ca a mancat si a baut cu adevarat, ca a fost botezat cu adevarat de Ioan Botezatorul, ca a fost cu adevarat rastignit pe o cruce, ca a inviat din morti cu adevarat. Pentru ca El a suferit toate acestea pentru noi, ca noi sa putem fi mantuiti; si El a suferit cu adevarat, intocmai cum a inviat cu adevarat - nu, cum spun unii necredinciosi ca El a parut sa sufere - ei sunt "cei aparenti" (docetistii), si intocmai cum gandesc ei, asa li se va intampla, cand vor fi necorporali si demonici." Pe langa aceasta, chiar dupa inviere si inaltare, Isus Hristos exista inca in carne si inca se descopera, chiar mai limpede decat inainte. Aceasta afirmatie a realitati umanitatii lui Hristos, nu l-a facut pe Ignatius sa lase deoparte divinitatea lui Isus. Dimpotriva, Ignatius a afirmat clar ca Isus Hristos este "Dumnezeul nostru". 
   În concluzie, "realismul" lui Ignaţiu îi invită pe credincioşii de ieri şi de astăzi, ne invită pe noi toţi la o sinteză progresivă între raportarea la Cristos (unirea cu el, viaţa în el) şi devotament faţă de Biserica sa (unitate cu Episcopul, slujire generoasă a comunităţii şi a lumii). Aşadar, este necesar să se ajungă la o sinteză între comuniunea Bisericii în interiorul ei şi misiunea de proclamare a Evangheliei faţă de ceilalţi, până într-acolo încât printr-o formă să se exprime cealaltă, şi credincioşii să fie mereu mai mult "în posesia acelui duh nedespărţit, care este Isus Cristos însuşi" (Scrisoarea către cei din Magnezia, 15).

de Adriana C.

Bibliografie :

www.catholica.ro
www.wikipedia.org
www.orthodoxwiki.org
www.arcb.ro